{Roadele Duhului Sfant - carticica versete}

''Roada Duhului, dimpotriva, este: dragostea, bucuria, pacea, indelunga rabdare, bunatatea, facerea de bine, credinciosia, blandetea, infranarea poftelor.''

Galateni 5: 22,23.

Pentru a crea carticica am folosit pungi alimentare de hartie capsate la capat, coli de carton colorate, pix cu sclipici pentru versete, panglica adeziva (www.casaretro.ro)

* modelele mini-carticelelor tip fereastra (sursa: Lilliput Station)

1 - Dragostea

Ionatan locuia impreuna cu parintii sai intr-un orasel micut. Casuta lor era modesta, dar curata si bine intretinuta. Tatal sau avea un serviciu de care era multumit si, facand suficienta economie, ei se bucurau ca aveau ce le trebuie. Mama cultivase in jurul casei diferite legume, asa ca nu erau nevoiti sa cumpere totul din piata. În micuta livada din spatele casei aveau de asemenea cativa pomi fructiferi si se

puteau bucura de fructe proaspete.

Într-o zi tatal se intoarse foarte ingandurat de la serviciu. La fabrica unde lucra se intamplase un grav accident si unul dintre colegii lui fusese dus la spital in stare de inconstienta.

„Închipuie-ti, Ionatan”, se adresa tatal fiului sau. „Omul acesta are un baiat cam de varsta ta, care a ramas singur acasa, pentru ca mama i-a murit de aproximativ doi ani”.

„Copilul il privea ingrozit nestiind ce sa raspunda”.

În zilele care au urmat micutul Ionatan, care avea doar sase ani, se interesa mereu de soarta colegului tatalui sau. De fiecare data el primea acelasi raspuns: „Înca nu si-a revenit”.

„Dar ce s-a intamplat cu baiatul?”, se interesa Ionatan intr-o zi.

„Nu stiu prea multe”, spuse tatal. „Colegii spun ca l-au vazut colindand pe strazi. Nu merge la scoala, desi ar trebui sa fie in clasa a doua. Cineva mi-a spus ca l-ar fi vazut fumand”.

Zilele, saptamanile si lunile treceau unele dupa altele si bolnavul era tot in coma. Fusese electrocutat si curentul il afectase creierul. Medicii nu-i acordau nici o sansa. Timp de un an de zile omul a continuat sa traiasca, inconstient, pe patul spitalului. Apoi, in urma unei complicatii, a incetat din viata.

Curios si cu strangere de inima, Ionatan l-a insotit pe tatal sau la inmormantarea colegului sau. Neavand rude apropiate el a fost depus la fabrica si colegii au contribuit cu totii pentru cheltuielile inhumarii. Cu aceasta ocazie Ionatan l-a cunoscut pe baiatul acelui domn. El statea sfios la marginea sicriului, privind in gol si parand ca nimic din ce-i in jur nu-l intereseaza.

Au mai trecut cateva luni si intr-o zi tatal l-a chemat pe Ionatan si i-a dezvaluit un plan pe care-l facuse cu mama.

„Vrei sa-l aducem aici la noi pe micutul orfan?”

Vestea aceasta a insemnat o bucurie fara margini pentru copilul care intotdeauna si-a dorit un frate. Cu ochii deschisi el a inceput sa viseze cum aveau sa imparta impreuna dormitorul, mancarea…, cum aveau sa se joace si sa mearga impreuna la scoala.

Era vara si soarele inca mai stralucea cand tatal s-a intors acasa ducand de mana un baietel. Era murdar, aproape dezbracat si foarte speriat. Curand familia a facut cunostinta cu el, desi baiatul nou venit continua sa fie posac si nemultumit.

Se numea Remus si avea opt ani. Acestea au fost singurele informatii pe care le-au putut obtine in prima seara.

Mama a adus un pat in dormitorul lui Ionatan, in care urma sa doarma Remus. Dupa ce au cinat in tacere, copilul a fost trimis sa-si faca baie. Banuind cand de mult o sa-i placa sa fie din nou curat, Ionatan l-a privit in ochi. Remus insa era nemultumit si plictisit. El a pornit spre baie fara chef si nu dupa mult timp a iesit, indreptandu-se spre dormitor. Apoi s-a culcat fara sa spuna un cuvant si a adormit repede.

A doua zi cand baiatul nou venit se plimba singur prin livada, Ionatan s-a vaitat mamei sale:

„Eu credeam ca voi avea un prieten adevarat, ca un frate, dar el este asa de tacut…”

„Ai rabdare, Ionatan”, l-a incurajat mama. „Este inca neobisnuit cu noi”.

A trecut o luna si jumatate si baiatul era tot trist, tacut si nemultumit. Îi placea sa colinde singur, sa nu fie intrebat ce are de gand sa faca, sa plece si sa vina cand vrea.

Parintii erau destul de nemultumiti de comportamentul sau, dar asteptau ca timpul sa repare toate aceste inclinatii nepotrivite.

În ajunul inceperii scolii mama a mers cu amandoi baietii in oras si le-a cumparat haine noi, pantofi si rechizite scolare. Ionatan se bucura nespus pentru toate, chiar si pentru creioanele si guma pe care mama le cumparase. Dar Remus continua sa fie trist, posac si nemultumit.

Au mai trecut doua luni si micutul Ionatan ajunsese la capatul rabdarii. „Nu cred ca se va schimba acest baiat”, spuse el mamei intr-o zi. „La scoala este la fel de salbatic ca si acasa. Se plictiseste in ora si loveste nervos cu creionul in banca. De multe ori doamna invatatoare i-a atras atentia sa fie cuminte”.

Într-o zi, cand cei doi se intorceau acasa Remus ii spuse lui Ionatan ca el nu vrea sa mai stea la ei. „M-am gandit sa plec” spuse el scurt.

Ionatan se opri in loc, nevenindu-i sa creada ceea ce aude. Apoi el il intreba: „Dar unde vrei sa te duci? si de ce nu-ti place la noi? Cum ai vrea sa fie o casa ca sa-ti placa?”

Avea atatea intrebari de pus si era atat de nedumerit, dar Remus nici nu-l privea. El se uita departe, deasupra dealurilor, peste nori.

„Mie imi place libertatea”, spuse el intr-un tarziu. „Îmi place sa colind singur pe strazi si sa nu fie nevoie sa am un program de scoala, de masa, de dormit. Nici cu baia nu ma impac, drept sa-ti spun”.

Ionatan ramase fara cuvinte. El credea ca Remus apreciaza gestul pe care tatal sau l-a facut pentru el si cand colo copilul acesta se crede rapit de libertate.

Seara Ionatan le-a spus parintilor sai nemultumirile lui Remus. Tatal l-a chemat si a discutat cu el.

„Remus, eu am crezut ca-ti fac un bine, aducandu-te in casa noastra. Am crezut ca-ti lipseste un camin si mancarea, ca ai nevoie de haine si incaltaminte. Nu am facut nici o deosebire intre tine si propriul meu copil, asa cum tu insuti poti sa-ti dai seama”.

Baiatul incuviinta dand din cap.

„Daca nu-ti place la noi”, continua tatal, „esti liber sa pleci unde vrei. Numai ca trebuie sa te gandesti foarte bine la ceea ce faci, pentru ca nu vei mai fi rugat inca odata sa vii aici”.

Dupa o mica pauza baiatul spuse ca a doua zi, dupa scoala, urma sa mearga singur unde doreste.

Familia s-a despartit in liniste pentru culcare. Toti erau ingandurati si tristi. Ionatan n-a putut dormi toata noaptea. El si-l inchipuia pe Remus alergand pe strazi incoace si incolo, dezbracat, flamand, murdar. Nu intelegea cum poate alege o asemenea viata.

Dimineata au plecat in tacere spre scoala. Nici mama si nici tatal nu l-au intrebat pe baiat daca hotararea lui este aceeasi.

Afara incepuse un vant rece si curand ploaia a inceput sa cada. Baietii au fost nevoiti sa alerge pana la scoala si abia dupa ce au intrat in clasa au reusit sa se incalzeasca. Nimeni n-a indraznit sa mearga afara in pauza. Copii s-au adunat langa geamuri si priveau la ploaia care cadea si la vantul care indoia nemilos ramurile copacilor. „Ce va face Remus pe un timp ca acesta?” gandi Ionatan. Dar acelasi gand ii trecuse si lui Remus prin cap. Privind afara el era din ce in ce mai nelinistit. Simtea cum frigul ii patrunde oasele. I se parea ca hainele ii sunt ude si un fior ii trecu prin tot corpul. Cand in pauza de masa copii isi desfacura pachetele, Remus se gandi cu groaza la ceea ce avea sa manance de maine incolo. Timpul se scurgea ingrozitor de repede si iata-i ajunsi la sfarsitul orelor. La usa mama ii astepta cu pelerine de ploaie.

„De ce ai doua?” se grabi sa intrebe Ionatan, dar mama ii facu semn sa taca, inainte ca Remus sa auda intrebarea sa.

Ionatan privea nedumerit, cand la mama, cand la ploaia care nu contenea sa cada. Mama parea ca nu-l baga in seama. Ea il aranja pe Ionatan, astfel incat ploaia sa nu-i ude hainele sau cartile din ghiozdan. Apoi, cu cealalta pelerina in mana ea il privi intrebatoare pe Remus. Copilul zabovi o clipa sa ia o decizie. Apoi, uitand unde se afla si ce este cu el, se repezi in bratele mamei si abia reusi sa spuna printre dinti: „Iarta-ma, te rog. Nu vreau sa plec niciodata de la voi. Sunteti asa de buni cu mine. si … unde sa ma duc?”

Dragostea a invins. Rabdarea si-a primit roadele mult asteptate.

Prin comportamentul ingaduitor al parintilor sai adoptivi Remus a inteles ceva din dragostea
pe care Dumnezeu o are pentru copiii Sai ratacitori. El a inteles ca libertatea nu inseamna sa fie liber sa alergi pe strazi, nemancat, murdar si gol. A fi liber inseamna a fi despartit de pacat, a fi liber de marele amagitor care te indeamna la rau si a te afla in siguranta sub protectia unui Tata iubitor.